joi, decembrie 13, 2012

Trec pe info

Fiindcă totul este într-o continuă schimbare,  am hotărât să-mi mut locul de manifestare a scrierilor mele, mai mult sau mai puțin inspirate, pe prima pagină de știri a orașului Podu Iloaiei www.info-poduiloaiei.ro la editoriale. Pe lângă editoriale mai semnez și articole. Cu speranța că nu v-am dezamăgit și o mă urmăriți în continuare  vă invit pe pagina amintită. 
Numai de bine!

sâmbătă, noiembrie 17, 2012

Vedetă de România


          De ceva vreme, pe orice canal care se respectă, din România noastră, neapărat trebe să dai peste o emisiune cu vedete. Nimic mai frumos decât să vezi persoane importante, care trăiesc frumos şi te învaţă de bine. Doar că pe la canalele noastre vedetele care au succes sunt din alea care vorbesc în vârful buzelor, stau picior peste picior chiar dacă au fustiţă cât centura şi sunt foarte fericite când moderatorul le face de tot râsul, mă rog, pe canal naţional. Nu au o atitudine chiar foarte diferită de cea a fetelor care fac din mână la tiruri pe şoselele patriei. Interesant este că multă lume cunoaşte astfel de vedete, se ştie despre ce au mai zis, despre ce păţanie au avut. Mi-am pus întrebarea de ce s-ar uita cineva la o astfel de emisiune. Evident, bărbaţii au un gând pervers între două butoane de telecomandă. Că nu putem discuta de frumos ca despre lucrările lui Rodin şi ale lui Berthe Morisot, ci mai degrabă de Hastler. Dar doamnele de ce s-ar uita la aşa ceva?! De ce s-ar uita la nişte tipe proaste cu apucături indecente?! Oare chiar suntem un popor atât de frustrat de ne face plăcere să vedem fiinţe proaste şi caraghioase pentru a ne simţi bine. TVR cultural s-a închis evident, că inteligenţii patriei nu mai pot digera o piesă de teatru sau o discuţie între Patapievici şi Pleşu. Ăştia folosesc cuvinte prea complexe şi au frazeologie dificilă pentru o educaţiune modernă de nota 10. În schimb, o al de Tonciu te face să te simţi bine că, evident, există oameni mai proşti ca tine şi mai sunt şi de succes. De ce să mai faci o grămadă de şcoală, de ce să mai ceteşti o carte când e suficient să pozezi la lansarea ei, de ce să-ţi umpli capul cu prostii de astea, dacă e suficient să apari la televizor puţin dezbrăcată debitând o groază de prostii. După o Monica Columbeanu e tocmai nimerit pentru a se aduce în lumină un nou model de succes pentru adolescentele patriei. Să sperăm într-un rating din ce în ce mai scăzut la astfel de emisiuni.

marți, noiembrie 06, 2012

Postacul


Meserie vrednică de zilele noastre, comodă şi de vocaţie. Are la origine şcoala de zvonări, doar că e la fără frecvență  adicălea doar pe net. Postacul ca şi zvonărul trebuie să facă gogoși  cu mult sirop șovin  cu multă pudră dulceagă de tomberon, pe care neapărat trebe să o îngurgiteze credulul de bun simţ cu veleitate de votant. Postacul poate să admită orice îi spune şeful, chiar şi dacă trebuie să se steargă pe faţă după ce şeful se şterge altundeva, dar nu trebuie cu nici un fel să accepte ce spune un nenorocit de liber cugetător, după constituţiune. Cum are să-şi permită un nenorocit să aibă vreo părere, alta, decât ce spune cel ce comandă un post.
Mândra calitate a unui postac este de a posta la nesfârşit ceva ce trebuie orice om de bun simţ să scroleze. Cei mai mulţi se bazează pe faptul că netuistul ce vrea să înţeleagă ce crede cetetorul de bun simţ, are să facă febră musculară şi are să se lase păgubaş. Nimic mai nobil pe lume decât această îndeletnicire de a face sportiv din orice mânuitor de mause. Mă înclin în faţa dumnealor. 
Dintre efectele secundare aş putea aduce în discuţie unul minor, voma care se conturează după ce ceteşti capodoperile acestor genii ale omenirii. Din păcate aceste briliante ale nimicniciei umane ocupă un spaţiu informaţional atât de mare că bunul simţ a devenit un fel de floare de colţ în spaţiul virtual.

sâmbătă, octombrie 20, 2012

Despre zvonări, şi nobila îndeletnicire a zvonăritului


Motto: proverb românesc ”cine sapă groapa altuia, departe ajunge

Zvonăritul, îndeletnicire veche pe meleagurile patriei, datând tocmai de pe vremea când debuta cea mai veche meserie din lume; motiv pentru care cei care o practică mai pot fi numiţi curve. De-a lungul istorie această nobilă îndeletnicire a capătat nuanţe din cele mai fine. Domnul William Shakespeare îl descoperă pe Iago drept un mare profesionist al acestei arte, omorînd doi îndrăgostiţi cu o batistă. În epoca noastră această îndeletnicire este practicată foarte des la servici chiar dacă nu se regăseşte în fişa postului şi nu este plătită aşa cum s-ar cuveni. Unii răutăcioşi au asociat-o cu o reptilă care s-ar băga prin toate ascunzişurile şi ar învenina cele mai nebănuite locuri ale minţii umane. Astfel zvonăritul ia culoarea verde a şopârlitului şi are rolul de a învrăjbi colegii între ei sau de a schimba simpatiile şefului în antipatii. Această îndeletnicire a fost în detaliu descrisă de omul de ştiinţa Toma Caragiu care descria şopârla comunistă de birou. 


Despre ce nu s-a vorbit încă, e zvonăritul instituţionalizat, prevăzut în fişa postului şi foarte bine plătit. Această îndeletnicire s-a întins pe tot cuprinsul blocului roşu comunist vreo sută de ani, pe la noi prin patrie s-a dezvoltat sub numele de securitate după cel de-al doilea război mondial. Zvonăritul avea roluri nobile: de a discredita, de a pune în lumină proastă, de a dezinforma, de a teroriza etc. Oamenii care primeau bani pentru a mănca un astfel de căcat, se numeau popular turnători sau, după Cezar Ivănescu, pupcurişti. Ei aveau rolul de a spune domnilor securişti despre ce mai discută prietenii lor, rudele lor, colegii de muncă adică duşmanii poporului. Cei turnaţi puteau primi vizita securităţii, de cele mai multe ori după miezul noptii, pentru discuţii amănunţite cetăţenii patrieii erau invitaţi în beciurile securităţii unde erau trataţi cum se cuvenea, cu multă teroare.
După căderea comunismului acei pupcurişti au rămas fără servici, şi cum nu erau primiţi la forţele de muncă s-au privatizat şi au început să toarne pe ici şi colo în funcţie de ce li se oferea. Alţii se mai ocupă cu zvonăritul pur şi simplu dintr-un hobbi şi evident ca putere a obişnuinţei.
Toate bune şi frumoase, soarele străluceşte, oamenii zvonesc. De ce te-ar interesa pe tine cetăţean nezvonăr toate astea?! Nu mai e securitate de care să mă tem, informatorii au fost daţi pe mâna cenesasului... Totuşi când mă întâlnesc cu amicii prin târg îmi povestesc o grămadă de chestii despre mine. Câteodată mă simt flatat şi le mulţumesc pe această cale zvonărilor, pentru părerea grozavă pe care au despre mine şi îi rog pe această cale să-mi trimită în scris, evident sub forma anonimatului, despre toate cele ce le-am făcut în ultima perioadă, pentru a fi pus şi eu la punct cu propria-mi viaţă. Poate am de gând să-mi scriu memoriile şi nu am toate datele. Sau poate scrieţi dumneavoastră o carte care să-mi cuprindă biografia.

miercuri, august 15, 2012

Şah absurd



    A fost odată Marin Sorescu, omul ăsta vorbea altfeliu decât toţi oamenii. Dintre gândurile lui s-au împânzit în lume şi descifrăm la voia întâmplării.

Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez un vis,
El mi-l ia la război.
El îmi atacă plămânii,

Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinaţie strălucită
Şi-i câştig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Şi mă ameninţă cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce)
Dar eu îi pun în faţă o carte
Şi-l silesc să se retragă.


Îi mai caştig câteva piese,

Dar, uite, jumătate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
- O să-ţi dau şah şi-ţi pierzi optimismul,
Îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.


cauta

rezultate