vineri, aprilie 25, 2008

De ce ne plac cozonacii?!



Câtă treabă e de la coca de aluat la cozonacul pe care îl mâncăm pofticioşi în ziua de paşte numa' gospodinele ştiu. Că ele se trezesc de cu noaptea-n cap să cearnă făina să o puna la încălzit să pregătească toate ingredientele (şi sunt destule: lapte, ouă, ulei, stafide, zahăr, smântâna ciocolată, cacao, rahat, şi-or mai fi că nu le ştiu pe toate). Pentru frământat coca se mai apelează la forţa bărbatului că tebe să existe vreunu în casă de om. Apoi problemă mare e cu cuptioriu care trebe ars cu grijă să nu fie prea fierbinte dar nici prea rece că altfel nu iese bine treaba.
Aşa se făceau odată cozonacii la români. Acum se mai improvizează pe la aragaz câte ceva sau mai simplu e cu reţeta Metro. Pe undeva pe la ţară unde au întârziat reformele lu' domnii miniştri ai agriculturii de până acum, se mai practică acea reţetă de făcut cozonaci, de care să vă zic cinstit că mi-e dor, nu că ar fi ieşit cozonacii mai buni, cred că ma impresiona pasiunea cu care erau pregătiţi, că buni erau oricum, după un post al Paştelui.
Paşte fericit! ... şi cozonaci crescuţi bine!

joi, aprilie 24, 2008

Urme ale istoriei




Cu ocazia unei vizite prin mun'cipiu Paşcani, la un concurs intercluburi cu un mic grup de copii, am ajuns la Clubul Copiilor din Paşcani ce îşi are sediul într-o clădire aflată într-un conflict de retrocedare. Vizitând clădirea, mai mult o ruină decât ce ar trebui să fie, am observat balconul din imagine care nu are nimic comun cu arhitectura clădirii. Interesându-mă, mi s-a spus că acest balcon datează de pe la 1600 pe când clădirea apaţinea familiei Cantacuzino. Mi s-a părut interesantă istoria clădirii, a mai aparţinut şi familiei Sturza (acum nu ştiu cine o revendică, probabil Sturza că el revendică tot).
Coloanele balconului sunt din piatră sculptată şi ar avea un efect deosebit dacă aceasta contrucţie ar încăpea pe mâna unor specialişti în restaurare.
Clădirea se află in paragină, fiind a nimănui în acest moment, ca multe alte clădiri cu valoare istorică.
Păcat de această urmă a istoriei.

sâmbătă, aprilie 05, 2008

Şahiştii de la Podu


Era o vreme când consideram că mă pricep să joc oleacă de şah. Chiar credeam că sunt bun, mai ales că citisem vreo două trei cărţi cu Ficher şi Polihroniade şi mai auzisem eu şi de ăla tare Kasparov şi de alţii care sunt un fel de zei în şah. Mai intram în jocul pensionarilor prin Copou şi mă credeam al naibii de bun dacă băteam vreo câţiva. Aflaţi că mă înşelam amarnic. Dacă am bătut vreo trei pensionari nu înseamnă că ştiu şah.
Faţă în faţă cu uşa mea stau doi adolescenţi care m-au făcut să mă uit la partida de şah doar ca spectator. Neavând nici o şansă să joc cu ei de la egal la egal. Am înţeles că şahul înseamnă mult studiu, mult exurciţiu mult mai mult decât să joci cu câţiva pensionari şi să citeşti două trei cărţi. Alex şi Vlăduţ Stegariu la debutul adolescenţei se pot mândri cu ceva medalii, diplome şi cupe câştigate pe la competiţii naţionale sau internaţionale, dar mai ales se pot mândri cu punctele elo care le umple traista performanţei, turneu de turneu. Acum Alex s-a decis să ne spuie de competiţiile şahistice pe la care participă pe un blog cu specific King's indian. Îi doresc succes şi nu cred că am să răspund invitaţiei de a juca o partidă cu el. Poate am să urmăresc în continuare turneul de la Palatul Culturii.

joi, aprilie 03, 2008

Oraşul de la ţară

Mai mare dragu' să trăieşti în unul dintre oraşele Europei noastre unite, unde civilizaţia îmbinată cu înaltele valori ale democraţiei îţi asigură minimul de confort şi securitate şi calea spre delectare cu înalte simţăminte de fericire. Bineînţeles pot cugeta liber acestea, cuprins fiind de filosofia democraţiei, doar din vârful fotoliului cu jaluzelele trase nu care cumva să mă puie necuratul să îmi arunc privirea pe geam, că atunci se termină cu oraşul european şi toate valorile democraţiei. Noroiul, găurile din beton, urma unui trotuar, murdarul din pereţii blocurilor, căruţele, magerniţele cu titlu de bar, sărăcia din sufletul şi hainele trecătorilor nu au cum să mă ducă cu gândul la oraşul european ci mai degrabă la satele transformate peste noapte în oraşe de mult iubitul şi stimatul ceauşescu, pe care de altfel cei descrişi pe undeva mai sus, îl plâng sau îl mai aşteptă să le dea.

cauta

rezultate