luni, iulie 30, 2012

Pierderi


Am încheiat un episod din politica nostră de subcultură şi cred că acest referendum va mai prelugi niţel agonia noastră din epoca de aur măcar pentru o perioadă. Trăgând o linie ca la matematica din clasa a doua simt că România nu prea a câştigat nimic, poate a pierdut ce mai avea în sufleţelul ei balcanic. Faptul că 40% şi ceva au ieşit să arate că au o opinie, e îmbucurător, nu e puţin, şi băsescu nu are cum să fie fericit, mai ales că majoritatea copleşitoare i-au zis să plece. Astăzi România a arătat că are ceva nerv (şi un patruj şi ceva la sută tot înseamnă ceva). Faptul că toată tevatura uselistă a dat greş şi au uzat mulţi oameni care greu au să-şi revină politic, e doar o chestie de pierderi de front. Clar ne e că mai înghitem o perioadă poante proaste şi miştocăreli de mahala. Poate că este cursul firesc ca după un nomenclaturist să ne înveţe ce e aia moralitate, un securist. Până la urmă are să se piardă şi el în istorie că nu e veşnic.
Cred că problema cea mai mare, este că românii şi-au pirdut vectorii de cultură, acei cerebrali, puşi pe piedestal, care dădeau un semnal despre sensul nostru românesc. Nu cred că aş mai putea spune despre Pleşu, Cărtărăscu, Patapievici, Hurezeanu şi mai trist Liiceanu că sunt extraordinari. Au devenit nişte efemeri ca toţi băutorii de voctă cu veleităţi filosoficale. Un fel de vadimi ai timpurilor noastre care au trebuit să percuteze pen că le-a spus şefu. Mă copleşeşte cumva tristeţea cu acest gând. Sper să mă înşel şi să văz că nu au fost doar nişte pupcurişti (termen ivănescian), iar demersul lor de muritor de rând e efemer.
Pe de altă parte cimitirul Belu e plin de oameni de neînlocuit, iar sfârşitul lumiii e abia în decembrie. Până atunci mai avem şi alegeri parlamentare.

marți, iulie 24, 2012

Dacă băsescu nu e, nimic nu e...


Acum mulţi ani, când eram prin facultate, am auzit o sintagmă, nu mai ştiu exact din partea cui venea. Cimitirul Belu e plin de oameni de neînlocuit. Mi-a dat mult de furcă până să-i înţeleg justa valoare. Pare cumva profanatoare, pare cumva contradicţie dar are un profund simţ al realității. Omul nu e veşnic. Tot pe atunci, domnul Liiceanu aducea în discuţie o formă subtilă de prostie, larg răspândită în acele timpuri tulburi în care democraţia încerca să lege timid câteva gângurituri, între o Piaţa revoliţiei şi o mineriadă. Dumnealui vorbea despre prostia ca încremenire în proiect.
Timp de ceva săptămâni aceste sintagme îmi sună din ce în ce mai mult în urechi, când vreau şi eu ca tot omul să mă informez cu ale cotidianului, să-mi fac şi eu o opiniune cu cele ale realităţii.
Dacă veţi răsfoi vreo câteva pagini de net sau de jurnal cu miros de tipar, au să vedeţi că lumea ţine cu dinţii de nişte personagii fară de care România s-ar duce de râpă. Pe cine să crezi?! Îndrăgostiţii de băsescu, îl prezintă ca pe un Mesia, binefăcătorul, fără de care am fi fost demult vânduţi răsăritului. Ca şi cum răsăritul ar vrea să mai facă afaceri cu noi (chinezii au mai multe de oferit. şi forţa de muncă ieftină şi parale şi  mai ales piaţă pentru orice, că-s mulţi şi consumă mult). Acest binefăcător de ceva timp se străduieşte cu tot dinadinsul să jignescă în fel de fel de forme mai multe categorii socioprofesionale de pe meleagurile noastre carpatine. Pe mine ca simplu prăşitor în ale educaţiunii, a reuşit să mă umilească, cu ceva timp în urmă, cu discursul mnealui oficios, pe canalul de tembelizor naţional, explicând populaţiei cum nenorociţii ăştia de profesori, muncesc mai puţin într-o săptămână decât munceşte el, ca apărător al neamului, într-o zi. Ce munceşte şi la cine munceşte nu a mai zis. Doar a lăsat să se înţeleagă că un profesor care îşi roade coatele prin biblioteci, suferă pentru orice împleticire a odoarelor neamului şi pleacă fruntea umilit că e mai prost îmbrăcat ca odraslele de politicieni şi are mai multe datorii decât cheltuie aceştia, sunt nişte milogi şi cer bani de pomană, pentru că oricum nu fac nimic. Măria sa presa a preluat cele esenţiale din discurs şi au prezentat perioadă mare de timp, ce fac nenorociţii de profesori la şcoală. Au arătat că aceste paria ale societăţii sunt violatori, şpagagii (sunt profesoare care primesc chiar şi câte un buchet de flori pe săptămână), incapabili să ia o notă de trecere la un banal examen de titularizare (foarte puţini din politica românească ar putea lua un 5). Evident că nu se mai poate cu ei, profesorii. Noroc că a venit cu ideea genială, tot mnealui, basescu al naţiei, vindecătorul, şi a mai dat niţcaiva afară că oricum nu ne trebe asemenea elemente, iar ăia de au rămas, din mila sa, pot accepta şi o leafă mai mică (de ce nu?!). Nu a mai contat că o lege promulgată de parlament mărea salariile profesorilor, oricum parlamentul nu e o autoritate într-o Republică Parlamentară cum se vrea Romînia. Amărâtul de profesor, dacă îşi vrea drepturile, să umble prin justiţie... dacă are cu ce.
Culmea umilinţei mi s-a părut când, mnealui ca să mai dreagă ceva din busuiocul din cosiţele madamei udrea, ne explica că are să ne dea înapoi din ce ne-a luat. A promis sus şi tare un 5%. Care de fapt a ajuns pe statele de plată un fel de 1,ceva% adică (faceţi un calcul şi dumneavoastră) o bătaie de joc. Ne-a dat să ne luăm o acadică şi să dăm din coadă când are să ne mângâie părinteşte şi are să ne explice cât de viteaz e la Bruxeles, când merge cu produsul suprem al educaţiei, eba.
De ce aceste sintagme din începutul expunerii?!
Pentru că Băsescu e de înlocuit. E un om care face parte dintr-o epocă demult apusă. Cum spunea dumnealui, când se bătea cu Năstase în 2004: Mi-e milă că românii trebuie să aleagă între doi foşti comunişti. (am cetit pe net prin tot scandalul ăsta, că, mnealui, a fost securist de ăla cu acte în regulă)
Pentru că românii încă nu pot scăpa de himerele trecutului. Erau îndrăgostiţi de ceauşescu, au fost îndrăgostiţi de iliescu, acum sunt topiţi după băsescu. Parcă suntem nişte neveste maltratate de soţi, da nu putem trăi fără ei.
Teoretic ar trebui să închei cu sper. Dar ce să mai speri în România de azi când educaţia primeşte din bugetul de criză... buget de criză, în condiţiile în care, pe nimeni, nu îngrijorează că neşcolarizarea este ajunsă pe la 20%. Viitorul luminat este asigurat. Mă rog, luminat de artificiile din campaniile electorale.
PS. Nu cred că românii trebuie să iasă la vot ca să arate dacă sunt băsişti sau uselişti. Nu văd o luptă politică în a merge să zic că vreau altceva. Au să vină alţii şi am să-i judec atunci. Deocamdată pot să-l judec pe băsescu şi cred că asta trebuie să fac.

joi, iulie 12, 2012

Plăcerea de a merge cu trenul


Într-o discuție, cu nişte turci ignoranţi mi s-a reproşat, mie ca român, călător pe plaiurile patriei, că cefereul nostru nu ar avea confortul necesar transportului de călători. M-am enervat foarte tare. Le-aş spune câteva ăstora care nu pot înţelege planul măreţ al companiei noastre de transport călători pe cale ferată... de numa. Nu pot înţelege cum nişte ignoranţi critică fară cuviinţă, fără a înţelege bunele intenţii a unei companii prestigioase, care este.
În primul rând, după părerea mea şi a altor prestigioşi cercetători canadieni (pe timpuri erau americani), umanitatea este supusă unor mari nenorociri din cauza încălzirii globale, din cauza alimentaţiei necorespunzătoare, din cauza tehnologiei, etc.Oamenii au probleme de comunicare, imunitare scăzută, probleme grave psihologice, şamd. Toţi ignoranţii ăştia care vorbeşte rău despre cefereu nostru nu ştie că el este preocupat în permanenţă de binele omenirii.
Bunăoară e suficient să mergi o dată sau de două ori cu un tren nu neapărat regio să-ţi căleşti organismul împotriva microbilor. Ştim foarte bine că oamenii din ziua de azi se protejează excesiv împotriva microbilor. Fapt care duce la o slăbire a organismului şi de aici provin o grămadă de epidemii care bântuie omenirea. Cauză ce o poate duce la pieire. Cefereul nostru în planul său măreţ previne acest lucru. Canapele trenurilor sunt prevăzute cu microbi ce pot fi trensmişi călătorilor ducând la o călire a organismului acestora. Acest tratament poate fi episodic atunci când călătoriţi accidental sau poate fi un tratament bine făcut dacă alegeţi să fiţi navetist (neapărat pe o rută prevăzută cu un tren regio).
Întârzierile sunt catalogate ca erori ale companiei. Greşit!! Călătorii, însinguraţi din cauza lipsei de timp sau din cauza tehnologiei (calculatorului, tembelizorului, aipodurilor sau aifonurilor), pot lega conversaţii sau chiar prietenii pe teme sugerate de companie (ex. De ce p...a masi nu mai vine trenu!) În acest timp poţi comversa liniştit (fără presiunea timpului) cu un concetăţean cu preocupări comune, poţi să verşi din problemele pe care le ai, poţi lega prietenii, poţi să te informezi temeinic despre viaţa politică naţională sau locală, poţi să îţi întăreşti cultura fotbalistică sau câte nu poţi face într-un timp generos pe ca ţi-l oferâ acestă companie demnă de tot respectul nostru.
Ambientul din trenurile patriei, de altfel absolut gratis, poate sensibiliza (adevărat într-un fel sau altul) şi pe cel mai rece călător. Pe tren poţi asculta muzică (de cele mai multe ori cele mai populare manele), poţi asculta discuţii aprinse, convorbiri telefonice, cearta supracontrolului cu diverşi dubioşi... mă rog, dar cele mai savuroase momente sunt iarna când la urcare în tren beneficiezi de peisaj montan iar pe culoar, de un patinoar extraordinar. Astea toate doar în preţul biletului, fără alte taxe suplimentare.

RECLAMĂ!!!!!
Cine nu ştie despre una dintre problemele mari omenirii, obezitatea. Câţi bani cheltuie săracii oameni pentru a da câteva kilograme jos. Nimic mai simplu, cinci minute cu cefereul şi transpiri ca după câteva ora de sală.
Putem spune multe despre beneficiile mersului cu trenul, nu mi-am propus să scriu un roman ci doar să vă destăinui câteva din miraculoasele strategii ale companiei de a face drumul cât mai plăcut şi benefic pentru călători... mă refer în speţă la cei care îşi pătesc călătoria şi pătimesc ca pe drumul spre Meca.

PS. Acest articol este un pamflet.
PS. Orice asemănare cu ce ni se întâmplă... bla, bla bla.

marți, iulie 10, 2012

Cine nu-i cu noi e împotriva noastră

      În timpurile copilăriei mele politica avea drept principu acest motto. Comuniștii nu puteau accepta că în afara ideilor şi gândirii lor mai poate exista şi altceva. istoria a condamnat această epocă ca fiind totalitară. Odată cu revoluția multi dintre nou am crezut că am scăpat de așa ceva, am crezut că putem gândi ce vrem fără a mai fi condamnați sau etichetați în vreun fel. După 22 de ani de la căderea dictaturii şi gândirii unice asistăm la etichetări ce ne aduc aminte de vremurile dorite de mult apuse. Azi dacă nu îţi place de moaca lui Băsescu sigur ești un uselist, dacă nu ești de acord cu modificarea constituției cu ordonanțe de urgență sigur ești un băsist. De ce oare oamenii nu au voie să aibă pur şi simplu păreri personale. Dacă sunt un pesedist nu trebuie să accept neapărat că Iliescu este curat ca lacrima, iar dacă sunt pedelist nu trebuie să fiu neapărat de acord cu toate tâmpeniile lui Băsescu. Pur şi simplu îmi doresc să am părerile mele personale şi să fie respectate la justa lor valoare pentru că odată cu revoluția mi-am câștigat dreptul la păreri personale. 
    Zilele trecute m-am întâlnit cu un amic la o cafea să mai discutăm una alta despre viaţa de zi cu zi. Ajungând la politică, nu m-a întrebat care este părerea mea despre ce se întâmplă ci pur şi simplu m-a întrebat de care parte sunt. Încercând să-i explic părerea mea, amicul respectiv nu reușea să înțeleagă pentru că vroia neapărat să mă categorisească în una din cele două categori şi nu prea încăpeam nici în una, pentru că într-un final a înțeles că aş fi cu Diaconescu. Oare securitatea lui Ceaușescu ne-a transformat așa de tare, că după 20 de ani nu mai reușim să ne detașăm de ideile impuse turmei?!


duminică, iulie 01, 2012

Canis comunitaris


Câinele este un mamifer carnivor din familia canidelor. Fiind domesticit de cel puțin 14.000 de ani, sau chiar de 15.000 de ani, eliberat în urma migraţiei oamenilor de la sate spre oraş, conform dovezilor mai recente,. Există sute de rase de câini care, deși fac parte din aceeași subspecie, Canis lupus comunitaris, variază semnificativ ca aspect.
În zona oraşului Podu Iloaiei poate fi întâlnit frecvent rasa Canis lupus comunitaris cu mai multe forme: comunitaris centralis (câine de centru), comunitaris tomberonalis (trăieşte mai ales pe lângă tomberonul de gunoi), comunitaris rommanis (trăieşte în turme prin zona gării).  Canis comunitaris are un comportament specific la care alternează atitudinea de paşnic cu cea de agresiv în funcţie de atitudinea trecătorului, mai atent cu vreo bucată de pâine sau ignorant şi necunoscător al locului. Un amic se mândrea cu noua lui cartelă care îi face liberă trecere prin zonele cu densitate mare de comunitari, un pachet de biscuiţi probabil special ales, pe gustul acestora.
Fiind un iubitor de animale am încercat să comunic cu această rasă, mai ales în momente de întâlnire de gradul zero (în drum spre gară sau pe înserat în drum spre casă). În comunicare am încercat expresii şi sintagme din limbajul universal de tipul marş sau cuţu-cuţu iar pentru o mai bună transmitere a mesajului am comunicat şi prin semne: când îşi arăta colţii îi făceam semn cu umbrela, geanta, sacoşa etc., ceva ce aveam în mână la momentul respectiv, doar pentru a fi mai explicit. Ca o observație, reacţionează pozitiv la aruncarea unei pietre înspre el.
Pentru că populaţia acestor mamifere tinde a o depăşi pe cea a oamenilor propun să fie şi aceştia impozitați, mai ales că societatea le acordă o serie însemnată de drepturi şi facilităţi. Mai mult se pot percepe o serie de taxe de tipul: taxa pe muşcătură, taxa pe mârâit şi lătrat, taxa pe măsurat copacii cu piciorul din spate, taxă de teritoriu etc.
În aceste condiţii mai propun o serie de penalităţi pentru cetăţenii care au fost muşcaţi şi au o serie de boli din cele transmisibile (hepatită, viroze, SIDA, etc.), au pantaloni din materiale neecologice şi pot afecta dantura acestora, etc.
Problemă a oraşelor încă de la revoluţie şi mai înainte de, este pusă pe masa de lucru a administraţiei urbei ca prioritară ori de câte ori se mai răzvrătesc câte unii concetăţeni şi iese niţel praf. La viteza cu care se înmulţesc aceştia ori natural ori altfel (sunt aduşi noaptea cu maşina din oraşele mai mari) în viitorul apropiat vor fi necesare padocuri pentru oameni, pentru a nu deranja traiul cotidian al acestor frumoase exemplare de comunitari. Să sperăm că rasa umană va câştiga într-un final.

cauta

rezultate