marți, noiembrie 06, 2012

Postacul


Meserie vrednică de zilele noastre, comodă şi de vocaţie. Are la origine şcoala de zvonări, doar că e la fără frecvență  adicălea doar pe net. Postacul ca şi zvonărul trebuie să facă gogoși  cu mult sirop șovin  cu multă pudră dulceagă de tomberon, pe care neapărat trebe să o îngurgiteze credulul de bun simţ cu veleitate de votant. Postacul poate să admită orice îi spune şeful, chiar şi dacă trebuie să se steargă pe faţă după ce şeful se şterge altundeva, dar nu trebuie cu nici un fel să accepte ce spune un nenorocit de liber cugetător, după constituţiune. Cum are să-şi permită un nenorocit să aibă vreo părere, alta, decât ce spune cel ce comandă un post.
Mândra calitate a unui postac este de a posta la nesfârşit ceva ce trebuie orice om de bun simţ să scroleze. Cei mai mulţi se bazează pe faptul că netuistul ce vrea să înţeleagă ce crede cetetorul de bun simţ, are să facă febră musculară şi are să se lase păgubaş. Nimic mai nobil pe lume decât această îndeletnicire de a face sportiv din orice mânuitor de mause. Mă înclin în faţa dumnealor. 
Dintre efectele secundare aş putea aduce în discuţie unul minor, voma care se conturează după ce ceteşti capodoperile acestor genii ale omenirii. Din păcate aceste briliante ale nimicniciei umane ocupă un spaţiu informaţional atât de mare că bunul simţ a devenit un fel de floare de colţ în spaţiul virtual.

Niciun comentariu:

cauta

rezultate